Veronica Pârlea Conovali

Veronica Pârlea Conovali: Viața este frumoasă, dar nu ca în cărți

561
(reînnoit 20:57 30.06.2019)
Scriitoarea Veronica Pârlea Conovali a făcut dezvăluiri despre viață și despre copilăria sa în cadrul emisiunii ”Probă la MicroSCOP”.

CHIȘINĂU, 30 iun – Sputnik, Maria Dimineț. La sfârșitul anilor 60, se găseau mai greu locuri în grădinițe. Această situație a pus la un moment dat în pericol viața scriitoarei și istoricului Veronica Pârlea - Conovali. Detalii aflați din interviul realizat de jurnalista Gutiera Prodan.

- Afirmai în unul dintre interviuri că viața este frumoasă, dar nu ca în cărți...

- Viața are două laturi: una frumoasă și alta rea. Asta am înțeles încă la o vârstă fragedă. Când eram mici, eu și fratele meu stăteam toată ziua singuri închiși în casă. Nu avem loc la grădiniță. Stăteam pe cuptor, care avea o portiță, parcă eram într-un țarc. Într-o seară a început să plouă și s-a stins lumina. M-am speriat, am deschis portița și am coborât pe vatră. De acolo am ajuns în tindă și apoi afară. L-am luat cu mine și pe fratele meu. Eu aveam patru ani, iar fratele – un an și opt luni. Credeam că dacă ieșim afară suntem în siguranță, nu conștientizam că, de fapt, sub ploaie și fulgere este periculos. Țineam minte casa nanilor mei, acolo unde mergeam des cu părinții la șezătoare. Ne-am oprit în spatele gardului și strigam, însă nu ne auzea nimeni. În acel moment o femeie, care scotea apă la fântână, ne-a întrebat: ”Măi golanilor, ce stați aici în ploaie”? I-am răspuns că mama și tata nu sunt acasă, s-a stins lumina și ne-am speriat. Femeii nu i s-a părut nimic ieșit din comun, și-a luat căldările și a plecat. Între timp din deal veneau șiroaie de apă care puteau să răstoarne și o căruță. Din fericire, în scurt timp, a dat de noi nanul nostru. Ne-a luat în brațe și ne-a dus în casă. Am fost spălați de glod, ne-au urcat pe cuptor și ne-au dat pâine cu ulei. Când m-am trezit, mama stătea lângă mine și m-a întrebat de ce nu l-am lăsat pe frate în casa. Nu înțelegeam întrebarea ei: cum să-l las dacă e fratele meu? Peste ani, mama m-a trimis la o nană. Când am ajuns la ea, am recunoscut-o pe femeia de la fântână, care atunci ne-a lăsat în ploaie cu nepăsare. În acea noapte am întâlnit doi nani – unul care ne-a salvat, și altul care ne-a lăsat în fața primejdiei. Atunci am înțeles că viața are două laturi – una pozitivă și alta negativă. Și toată viața vom întâlni și oameni buni, și oameni răi. Important este să-ți trăiești viața frumos.  

- Asta, cred, a fost prima lecție din viața ta.

- Da, a fost prima lecție a vieții. Am învățat atunci că trebuie să fiu atentă și reticentă în interacțiunea cu oamenii, pentru că nu cunoști intențiile omului din fața ta. Am devenit matură în gândire și comportament încă la o vârstă fragedă.

- Probabil mama ta a trăit mulți ani cu sentimentul de vinovăție.

- Da, așa este. Mama nu a avut alternative. După acel incident, mama s-a înțeles cu o femeie din sat să stea cu noi. Îi plătea 25 de ruble, din salariul ei mizer de 50 de ruble.

- La ce visa Veronica în copilărie?

- Visam să devin medic. Credeam că dacă voi salva toată lumea de la moarte - nu va exista moarte. Apoi am dorit să fiu actriță de cinema. Cunoșteam pe de rost biografiile actorilor din acele vremuri. Știam ce roluri vreau să joc: roluri pozitive, patriotice. Nu i-am spus tatălui despre acest vis, pentru că l-ar fi întristat. După clasa a VIII-a am depus actele la școala de medicină, dar nu am susținut examenul la matematică. Pentru tata, eșecul meu a fost motiv de bucurie. Spunea că această meserie mi-ar fi distrus viața deoarece m-aș fi sacrificat de dragul bolnavilor.

- Dar de ce ai ales să studiezi istoria?

- De fapt, am început să studiez filologia. Apoi am născut și am ratat o sesiune de primăvară. Am venit cu fișa de lichidare a restanțelor cu fetița în brațe. Iar o profesoară mi-a zis foarte urât: Ai venit să înveți, sau să faci copii? M-a jignit și am plecat. Încurajată de Ion Proca, de la Glasul Națiunii, ziarul unde îmi publicam scrierile, am depus actele la Facultatea de Istorie. El spunea că vede în mine un bun istoric, dar nu un filolog. Din cei 60 de colegi de facultate, doar eu am rămas să profesez istoria. Nu regret, orice cetățean trebuie să cunoască istoria. În caz contrar vom trăi în haos: nu vom ști de unde venim și unde trebuie să ajungem.

- Iți aduci aminte de prima dragoste?

Chişinăul de altă dată, foto de arhivă
© Sputnik / Фред Гринберг

- Prima dragostea a fost soțul meu. Am făcut cunoștință în cadrul unei organizații, unde lucram în perioada examenelor de admitere la universitate. El vroia să studieze dreptul, eu – filologia. A început totul cu o prietenie. Am continuat să ne vedem după admiterea la universitate. Ne întâlneam zilnic, soțul era educat, cuminte, venea mereu cu ciocolată, flori, mergeam la film, la spectacole. La un moment dat am înțeles că nu putem unul fără altul. Părinții mei au rămas șocați când le-am spus că mă căsătoresc. Mama a zis: ”Doamne am tăiat deja porcul, nu voi putea face nunta”! Iar tata a exclamat: ”Sunteți ambii anul I, cum o să vă descurcați”? La finele anului I de facultate ne-am căsătorit, iar la absolvirea universității aveam doi copii. Deja de 32 de ani suntem împreună. Am trăit vremuri grele, când nu aveam salarii, nu aveam lemne ca să facem focul în sobă. În anul 1993 am fi întâlnit Crăciunul cu fasole dacă nu era mama. Venise cu de-ale gurii la noi și datorită ei am sărbătorit frumos nașterea Domnului.  

-  Când ți-a apărut ideea să publici cărți?

-  Aveam scrise multe poezii și proză. Mi-am zis că ar fi bine să le adun pe toate în cărți. Am început să caut sponsori, dar toți m-au refuzat. Și atunci am înțeles ca dacă vrei să-ți vezi visele realizate, trebuie să te ajuți singur. M-a ajutat Costică Costenco, feciorul lui Nicole Costenco. Mi-a zis: ”Te duc eu la o tipografie și vom tipări cartea. Am adunat tot ce am scris în decurs de zece ani și am făcut prima  plachetă de versuri. Ulterior am publicat și proza scrisă pentru ”Glasul Națiunii”. Am ajuns la concluzia că în viață nimic nu e mai de preț decât o carte. Orice lucru se uzează, însă sufletul scriitorului rămâne în acea carte.

561
Tagurile:
scriitoare, Intelectuali, copii
Tematic
Se pregătea să devină rocker, dar a ajuns compozitor - Ce a fost în capul lui Anatol Lupu


Загрузка...