Traian Băsescu

Premierul Băsescu, un antidot strategic al NATO

527
(reînnoit 11:09 21.07.2016)
Răspunsul pregătit de NATO pentru România nu este liberalismul așa cum cred cei mai mulți, ci o ofertă conservatoare care să mascheze sub tușele stridente ale unor personaje cu rol secundar, precum Băsescu, o schimbare de formă.

Editorial de Răzvan Papasima

Cu mai puțin de o lună de zile în urmă, orice referire la revenirea primadonei Traian Băsescu pe scena politică dâmbovițeană în calitate de jucător important, ar fi fost privită ca o lipsă totală de realism politic. Nu doar faptul că fostul președinte, după părăsirea fotoliului de la Palatul Cotroceni, a început să-și exerseze noul repertoriu pe la orice colț de Facebook, ci și faptul că, lipsit de un control minimal al unor consilieri, discursul său balansa grotesc între diverse extremisme, populisme și conservatorisme, mai mult sau mai puțin simulate. Radicalizarea coafată a lui Traian Băsescu era se pare parte a unei strategii de joc politic în care actori mult mai importanți își pregăteau piesele. Este îndeajuns să ne amintim de poziția lui Traian Băsescu din ultimul an față de construirea moscheiei de la București și replica sa către Erdogan, de reacția sa privind refugiații din Siria sau diferitele intervenții privind apărarea economiei românești în fața cotropitorilor străini.

Pare tot mai evident că miza acestui tip de discurs e o încercare de a construi un tip de naționalism care să se plieze perfect pe planurile Capitalului consolidat. Statele Unite și NATO au nevoie de o Românie ca aliat strategic, cu atât mai mult cu cât în apele tulburi ale Mării Negre se joacă în cele din urmă nu stabilitatea regiunii, ci controlul asupra unor poziții dominante.

În fața unei oferte ideologice conservatoare venite din Eurasia răspunsul pregătit de NATO pentru România nu este liberalismul așa cum cred cei mai mulți, ci o ofertă asemănătoare care să facă alegerea practic imposibilă și să mascheze sub tușele stridente ale unor persoane cu rol secundar, precum Băsescu, o eventual necesară schimbare de formă, dar în nici un caz de fond.

Cu atât mai mult acum, când Turcia pare să fi lăsat Statele Unite și NATO în poziția de actori care și-au uitat replicile, România devine scena de luptă între diferite discursuri mai mult sau mai puțin radicale, mai mult sau mai puțin asemănătoare, mai mult sau mai puțin atractive în perspectiva alegerilor din toamnă. Faptul că în urma fuziunii cu UNPR-ul, un partid "sectă a serviciilor" (formularea îi aparține lui Traian Băsescu) fostul președinte a reușit să formeze al treilea cel mai mare grup parlamentar din Camera Deputaților nu este o mutare care reconfirmă statutul de animal politic al lui Traian Băsescu, ci ne relevă reconstruirea unor opțiuni politice menite să evite pe cât posibil electoratul, dar care să asigure o poziționare strategică într-o viitoare alianță de guvernare.

În acest rol, de antidot, Băsescu are nevoie de un post cheie. Și ce post ar putea fi mai potrivit decât acela de premier. Cu un președinte inexistent, precum Klaus Iohannis, practic prim-ministrul Traian Băsescu ar conduce nestingherit, mai ales că în această poziție s-a simțit cel mai confortabil chiar și pe vremea când era președinte. Dar cel mai important lucru ar fi acela că România ar asigura flancul estic al Alianței Nord-Atlantice, motiv pentru care însuși Traian Băsescu știe că în ciuda faptului că nu e luat în serios, are avantajul că poate lucra în liniște pentru a-și atinge scopul.

Răzvan Papasima este doctorand în Sociologie la Școala Națională de Studii Politice și Administrative, cu o teză despre Proprietate și Financializare în România Post-Comunistă.

Opinia autorului ar putea să nu coincidă cu cea a redacției Sputnik.

527
Tagurile:
Palatul Cotroceni, Conservatorism, Politică, Liberalism, Prim-ministru, SUA, NATO, Răzvan Papasima, Traian Băsescu, România
Tematic
BREAKING: Un nou dosar. Traian Băsescu chemat în judecată
Lumânări

Nimeni nu va ține doliu după niște nimeni

525
(reînnoit 12:16 09.08.2016)
Vrem să ne numim români, nu "nimeni"? Ei bine, aflați că numele unui neam, al unei Națiuni nu se compune din litere, ci din nume mari, din valori pentru care existăm ca să le respectăm.

Editorial de Dragoş Dumitriu

România, 2016, la doi ani de centenarul Națiunii — ținem Doliu Național pentru o regină care nu a fost niciodată regină, nici măcar cetățean român, ba chiar nu a avut bunăvoința de a învăța limba țării a cărei coroană pretindea că o poartă; în schimb România nu a ținut doliu pentru doi poeți naționali, doi regi adevărați ai spiritului românesc — Adrian Păunescu și Grigore Vieru.

Cealaltă Românie, Moldova, arborează aceeași mască ridicolă, ba chiar și mai și, având în vedere că "regina" a fost mulțumită să încaseze ani de zile mulțumirile Uniunii Sovietice fără să-i amintească vreodată de tragedia Basarabiei. Chișinăul a fost îndoliat pentru Grigore Vieru, dar nu și pentru Adrian Păunescu, cel care a trăit pentru Basarabia fiecare clipă a titanicei sale vieți. Chișinăul e îndoliat pentru cetățeana franco-britanică Ana, dar nu la fel s-a manifestat pentru genialul Emil Loteanu, de exemplu… Și nici măcar pentru anexarea din 16 mai… Mă doare când citesc jurnalul lui Pușkin…

Basarabia către București… Știu oare românii că nu există în Capitală o piaţă care să poarte numele eroului Unirii și României Mari care a fost Pan Halippa? În schimb va apărea o stradă cu numele lui Elie Wiesel, omul care a formulat cele mai cumplite acuzații la adresa Națiunii române: "România a ucis, a ucis, a ucis!", a anatemizat Wiesel, aruncând în cuptorul dezonoarei tot ce e românesc… și acum va avea strada lui în Capitală! Știu oare consilierii generali că monumentalul scriitor Zaharia Stancu, genialul filosof Anton Dumitriu sau fenomenul muzicii mondiale Nicolae Herlea nu sunt menționați pe vreo stradă sau "piațetă", că tot sunt la modă neologismele? Unui român i se recunoaște la nivel mondial crearea celui mai frumos imn al suferinței de la Hiroshima — abia am iertat încă un 6 august — se numește Eugen Jebeleanu și, evident, nu are vreun loc pe harta Capitalei.

Culmea, nici simbolul vechiului București, maestrul care a încântat atâtea generații și a cântat inegalabil sufletul orașului, el, unicul Gică Petrescu, nu are nimic… așa cum de nimic a avut parte și când a părăsit pentru eternitate Bucureștiul său iubit, însoțit doar de amintirile sale despre alte timpuri și alți oameni… În fine, știu oare românii că nici acum, în pragul centenarului României Mari, în Capitală nu există o statuie a lui Avram Iancu? Nu, românii de azi știu doar că trebuie să se opună Catedralei Neamului, promisă drept pioasă recunoștință de generația Marii Uniri, dar uitată de generația "aderării", "integrării" și muncii prin și la străinătate.

Dar hai să facem ca în vremea minții celei de pe urmă, să stăm strâmb așa cum se dorește, dar să judecăm drept: dacă va avea piaţă cel ce ne acuză pe vecie de crime monstruoase, de ce nu s-ar putea da unei străzi învecinate numele lui Raoul Șorban, românul care a salvat mii de evrei din Transilvania de la moartea pregătită de horthyști și naziști — cel care în viață a fost ca o stâncă iar acum trăiește ca un copac în grădina "Drepților între popoare" de la Yad Vashem… Raoul Șorban, vlăstarul unei vechi familii nobiliare dejane, cel care a luptat fără cruțare contra iredentismului unguresc, dar și marele critic de artă care a redat culturii maghiare pe cel mai de seamă pictor, Simon Hollosy din Sighet. Pe scurt — lângă acuzatorul Națiunii, să fie pus apărătorul! Sau cumva românii nu au dreptul la apărare?

Am expus atâtea nume — și sunt încă prea multe altele! — sunt tot atâtea motive de mândrie pentru Națiune, dar și de rușine pentru cei ce le uită sau nu le (re)cunosc. Vrem să ne numim români, nu "nimeni"? Ei bine, aflați că numele unui neam, al unei Națiuni nu se compune din litere, ci din nume mari, din valori pentru care existăm ca să le respectăm. Acceptarea nefirescului, a înstrăinării ori pângăririi istoriei și spiritului național face apel la blestemul atât de cumplit invocat în "Doina" lui Eminescu:

"Cine-au îndrăgit străinii,
Mânca-i-ar inima câinii,
Mânca-i-ar casa pustia,
Și neamul nemernicia!"

Și nimeni nu va ține doliu după un neam de nemernici.

Dragoș Dumitriu este jurnalist și realizator TV, fost deputat naționalist și conservator în Parlamentul României, promotor al analizei sistemice.

525
Tagurile:
Doliu, Dragoș Dumitriu, Regina Ana, România
Tematic
Film documentar: Regina Ana a României (VIDEO)


Загрузка...
Ovidiu Hurduzeu

Sfârşitul globalismului

1327
Poziţia antiglobalistă a lui Donald Trump nu este nici excentrică şi nici singulară. Ea exprimă reacţia naţionalistă, inevitabilă după trei decenii de experiment globalist sub administraţiile Bush, Clinton şi Obama.

Editorial de Ovidiu Hurduzeu

„Americanism, and not Globalism, is our creed" (Americanismul, şi nu globalismul, este credinţa noastră) a spus Donald Trump, candidatul republican la alegerile prezidenţiale în discursul său de la ceremonia de desemnare. Declaraţia lui Trump pune punctul pe i. SUA nu mai cred în valorile sale tradiţionale, ci în ideologiile şi practicile globalismului. Revenirea la americanism, la „America first" ar însemna o reîntoarcere la America profundă, o „revenire acasă" după multe aventuri perdante pe întreg mapamondul.

Globalismul este un termen arhifolosit, dar prea puţin înţeles. El nu are nici în clin nici în mânecă cu globalizarea, deşi cei doi termeni sunt deseori folosiţi într-un sens similar. Globalizarea se referă la inter-naţionalizarea crescândă a vieţii economice şi culturale datorită răspândirii rapide a tehnologiilor informaţionale. Globalizarea implică o lume multipolară de naţiuni suverane, pe când globalismul este un proiect unipolar al elitelor mondialiste. Globaliştii nu urmăresc decât să-şi sporească necontenit puterea transnaţională. O puterea nelimitată, ce-şi arogă dreptul să întroneze guvernanţa globală, „managerizând" întreaga planetă în numele „democraţiei", „drepturilor omului" şi a altor ficţiuni manipulatoare.

Lumea globalistă este cea a capitalismului total şi totalitar ce încurajează deopotrivă libertarianismul economic (noua formă de laissez-faire promovat agresiv de „statul de piaţă") şi pe cel cultural, manifestat prin multiculturalism, corectitudine politică etc. Un capitalism-malaxor deranjat de frontierele naţionale amalgamează popoarele, şterge identităţile colective organice şi le promovează pe cele artificiale (de exemplu „identitatea gay"). Globaliştii încearcă să înlocuiască statul naţional cu „statul de piaţă"(market state), o ficţiune neoliberală creată după chipul şi asemănarea corporaţiei transnaţionale: într-un astfel de stat imperativul pieţei este mai presus de interesul naţional şi de identitatea naţională.

Paul Craig Roberts
© Sputnik / photography supplied by author

Globaliştii acţionează printr-o imensă reţea de entităţi transnaţionale (FMI, Banca Mondială), de fundaţii, think-tank-uri, universităţi, bănci şi corporaţii. Cea mai mare parte a birocraţiei guvernamentale din ţările occidentale se află sub directul lor control. În aceste condiţii, lupta dintre „dreapta" şi „stânga" devine irelevantă. Dreapta neoconilor (neoconservatorilor) continuă în plan economic excesele din plan cultural ale stângii. Libertarianismul economic şi cel cultural au în comun aceeaşi agendă globalistă şi aceeaşi antropologie anticreştină. În locul persoanei, în sens creştin, care există numai în comuniune cu celelalte persoane, unice, libere şi responsabile, globalismul l-a pus pe homo oeconomicus, care nu este o persoană, ci un mijloc, o „resursă umană", exploatat ca marfă şi sursă de profit. Adevăratul conflict de la sfârşitul Razboiului rece încoace este cel dintre globalişti şi naţional-suveranişti, dintre cei care promovează şi cei care resping agenda globalistă.

Astăzi globalismul îşi ascunde chipul sub masca Statelor Unite. America însăşi trăieşte sub jugul globalist. Prima putere a lumii nu mai este o naţiune suverană cu o economie autonomă şi o cultură distinctă. Urmărind să devină un „stat de piaţă" exemplar şi far călăuzitor pentru întreaga omenire, Statele Unite s-au afundat atât de mult în „economia globală", încât au ajuns dependente de alte state pentru a-şi asigura accesul la resurse financiare, materii prime şi mână de lucru.

Piață
© Sputnik / Евгений Панасенко

Libertarianismul economic a închis mii de fabrici în SUA, a sărăcit clasa de mijloc, fiind o bonanza pentru doar 1% din populaţie. Dar globaliştii nu s-au mulţumit doar să subjuge America economic. Au târât-o în tot felul de conflicte regionale, au înlănţuit-o prin pacte şi angajamente de securitate precum şi printr-o sumedenie de tratate comerciale, majoritatea păguboase pentru cetăţeanul de rând, dar ultraprofitabile pentru marile corporaţii. Odinioară ceea ce era bun pentru General Motors era bun şi pentru America. Astăzi, acest adevăr nu mai este valabil, întrucât „capitaliştii globali au devenit acoliţii guvernării globale", cum bine remarca Patrick J. Buchanan în cartea O republică, nu un imperiu.

Poziţia antiglobalistă a lui Donald Trump nu este nici excentrică şi nici singulară. Ea exprimă reacţia naţionalistă, inevitabilă după trei decenii de experiment globalist sub administraţiile Bush, Clinton şi Obama. O reacţie populistă, într-adevăr, dar şi o mişcare bine gândită a „realiştilor" împotriva globaliştilor din birocraţia americană şi a modului lor postmodern de a privi realitatea. „Suntem un imperiu acum, şi când acţionăm creăm propria noastră realitate. Facem istoria, iar vouă tuturor vă rămâne doar să studiaţi ceea ce facem noi" (Karl Rove).

Donald Trump îşi propune să resuveranizeze SUA prin „trezirea la realitate", o realitate dură, dureroasă, a establishment-ului american, şi prin înlocuirea agendei globaliste cu „America first", un concept mult îndrăgit de forţele naţionaliste. Pentru a reuşi pe deplin, strategia unei viitoare administraţii Trump trebuie să depăşească însă cadrele unui naţionalism pragmatic şi a unei realpoltik în politica externă. Noul suveranism american va trebui să se întoarcă la rădăcinile Americii profunde. Statele Unite au nevoie de noi mituri naţionaliste care să unească poporul american prin altceva decât tehnologism şi consumerism perpetuu. Războiul împotriva globalismului va fi câştigat când va fi distrusă matricea culturală a acestuia. Şi nu numai în SUA, ci peste tot în lume.

Ovidiu Hurduzeu este scriitor şi critic social român, doctor în literatura franceză şi ştiinţe umaniste a Universităţii Stanford, SUA. Din 1990 este stabilit în California. 

Opinia autorului ar putea să nu coincidă cu cea a redacției Sputnik.

1327
Tagurile:
Dezvoltare, Economie, Securitate, Pace, americanism, Capitalismul, occidentul, Globalismul, Hillary Clinton, Donald Trump, Ovidiu Hurduzeu, SUA, România
Tematic
Hurduzeu: UE dezvoltă piața globală, nu cele locale (VIDEO)


Загрузка...
Atac militar al SUA în Siria

SUA au atacat Siria la ordinul lui Biden

0
Atacurile aeriene au distrus „multiplele facilități” și au fost aprobate de președintele american Joe Biden

BUCUREȘTI, 26 feb – Sputnik. Aviația Statelor Unite a atacat și distrus „multiplele facilități miliției susținute de Iran” situate în Siria, informează Pentagonul, transmite Russia Today.

Atacurile SUA au fost aprobate de președintele american Joe Biden și considerate ca represalii pentru atacurile cu rachete asupra bazelor SUA din Irak.

„La direcția președintelui Biden, forțele militare americane au organizat în această seară atacuri aeriene împotriva infrastructurii utilizate de grupurile militante susținute de iranieni în estul Siriei”, a declarat purtătorul de cuvânt al Pentagonului, John Kirby, într-un comunicat. Atacul a avut loc joi în jurul orei 18.00, ora estică.

Kirby a arătat că bombardarea teritoriului sirian a reprezentat și represalii la „atacurile recente împotriva personalului american și al coaliției din Irak”. El a susținut în continuare că raidurile ”au avut drept scop dezactivarea tensiunilor din Orientul Mijlociu. În același timp, am acționat într-un mod care urmărește să dezescaladeze situația generală atât în ​​Siria de Est, cât și în Irak”.

Kirby a susținut că atacurile au cauzat daune grave infrastructurii „unui număr de grupuri militante susținute de iranieni, inclusiv Kait’ib Hezbollah și Kait’ib Sayyid al Shuhad”, menționând că „mai multe facilități” au fost distruse.

Rapoartele neconfirmate din Siria vorbeau despre explozii lângă Al-Bukamal, un oraș din provincia Deir-ez-Zor, lângă granița cu Irakul.

***

Atacurile aeriene americane vin după o serie de atacuri cu rachete asupra Zonei Verzi din Bagdad, Baza Aeriană Balad și Aeroportul Internațional Erbil din Irak în ultimele două săptămâni. De menționat că nici un grup nu și-a asumat responsabilitatea și Pentagonul nu a dat vina pe nimeni, oficial.

Nu este prima dată când SUA acuză Iranul de atacurile asupra trupelor și contractorilor americani din Irakul vecin. După ce un contractor a murit, administrația Trump a vizat miliția Kataib Hezbollah și alte unități de mobilizare populară șiită, acțiuni care au culminat cu asasinarea cu drone a generalului Qassem Soleimani, comandantul Forței Quds a Corpului Garda Revoluționară Islamică (IRGC) din Iran , în ianuarie 2020.

La vremea respectivă, Biden însuși a condus ”corul” democraților care au denunțat acea mișcare a președintelui Donald Trump, spunând că „a aruncat un băț de dinamită într-o cutie de tabla”. Președintele Camerei, Nancy Pelosi, a declarat că atacul la Soleimani riscă „să provoace o escaladare periculoasă a violenței” și că a fost întreprinsă fără autorizația Congresului.

Fii la curent cu toate știrile din Moldova și din lume! Abonează-te la canalul nostru din Telegram >>>
Privește Video și ascultă Radio Sputnik Moldova

0
Tagurile:
atacat, Joe Biden, SUA, SIRIA


Загрузка...