Drapelul RM

Republica Moldova - suveranitate fără legitimitate?

508
(reînnoit 09:38 01.04.2016)
Dacă acest stat ar fi sortit să dispară, acest lucru nu se va întâmpla din cauza celor care i-ar contesta dreptul la existență sau din cauza unor acțiuni subversive ale unor forțe din afară, ci din cauza unei impotențe a clasei politice în ansamblu, indiferent dacă e vorba de putere sau opoziție.

Editorial de Octavian Racu, sociolog.

Independența Republicii Moldova a fost obținută fără lupte, fără vărsări de sânge, spre deosebire de alte cazuri din istorie. Practic, am devenit un stat „cu acte în regulă" din voia întâmplării, spre deosebire de o bună parte a țărilor lumii care și-au dobândit prin numeroase sacrificii dreptul de a-și decide liber soarta. Aparent, e un lucru pozitiv. Viața umană totuși are o valoare indiscutabilă. Pe de altă parte, caracterul nostru suveran este lipsit de o anumită alură sacră. Așa e întotdeauna, nu prețuiești la nivelul corespunzător ceea ce ai obținut „pe gratis".

Statul, ca instituție, reprezintă ceva mai mult decât un aparat administrativ

Dincolo de un atașament firesc față de teritoriu, față de oamenii care locuiesc în acest spațiu, patriotismul nu se poate disocia de anumite valori, de o anumită misiune istorică, reducându-se la niște lozinci populiste. Un stat lipsit de aceste elemente constitutive nu există ca subiect al politicii internaționale sau ca un actor în politica internă. Un stat lipsit de o astfel de legitimitate funcționează din inerție asemenea oricărei unități administrative, în care funcțiile instituțiilor birocratice sunt reduse la îndeplinirea unor funcții curente sau satisfacerea unor necesități curente ale populației, fără a mai încerca să privească dincolo de rutina de zi cu zi. Statul, ca instituție, reprezintă ceva mai mult decât un aparat administrativ. Statul este un actor care încearcă să obțină pe plan intern și extern mai multe decât are în prezent, iar cetățenii simt și beneficiază de aceste eforturi. Prin asta el devine un stat cu adevărat legitim.

Legitimitatea nu se obține printr-un plebiscit universal și nici printr-un contract social. Chiar dacă existența unui stat ar fi fost câștigată prin majoritatea voturilor exprimate a unor cetățeni într-un anumit context, acest lucru nu înseamnă că existența acestui stat devine legitimă. Ar fi prea simplu. Acordarea mecanică a unui vot nu presupune neapărat și o relație intimă de încredere. Or, identificarea cu trup și suflet a individului cu ceea ce presupune el a fi stat, indiferent dacă acest stat este unul democratic, monarhic sau totalitar, oferă cu adevărat un fundament al legitimității.

Viziunea ca esență a existenței statului Republica Moldova

Republica Moldova stă bine la capitolul statutului juridic: avem o declarație de independență, constituție, recunoaștere internațională și organe reprezentative. De fapt, orice stat ar putea exista foarte bine și fără aceste atribute. Totuși, din câte observăm, toate acestea nu sunt suficiente pentru a ne considera un stat împlinit.

Ne lipsește capitalul de încredere, ne lipsește o viziune clară despre viitorul apropiat și îndepărtat al proiectului politic Republica Moldova, ne lipsește o conștientizare a unor interese naționale de prioritate maximă, care să decurgă din interesele fiecărei familii sau comunități locale și dintr-un sistem de valori specifice, pe care nicio grupare politică nu ar fi în stare să-l conteste.

Cultura politică a cetățeanului

Atitudinile, pozițiile noastre se schimbă de la caz la caz, în funcție de context, de la un ciclu electoral la altul, fără a avea o continuitate, fără a urmări o direcție clară.

Nu e vorba de lipsa unei "conștiințe civice" și a unei culturi politice la nivelul fiecărui cetățean. Ar fi prea naiv să credem că într-o bună zi vom putea educa niște "cetățeni vigilenți și responsabili", așa cum își propunea Partidul Comunist al URSS prin "educația politică" sistematică în orice colectiv muncitoresc sau instituție de învățământ.

Elitele politice determină perspectiva statului

Peștele de la cap se strică. O bună parte a problemelor noastră vine din calitatea elitelor, care nici nu depun un efort pentru recâștigarea încrederii celor pe care din voia sorții le-a fost dat să-i conducă. Oportunismul, amatorismul, lipsa de responsabilitate, mentalitatea de guvernatori ai unei provincii periferice, obediența față de ordinile din afară, dar și lenea intelectuală a celor aleși distruge orice perspective și orice încredere în capacitatea unui stat de a exista. Am putea să continuăm mult și bine să imităm aparența unei statalități, invocând tot felul de pericole imaginare în adresa ei. Am putea să ne jucăm la infinit de-a democrația, activism civic, proteste și marșuri, referendumuri și campanii electorale care ne-ar aduce de fiecare dată la același rezultat, care mai devreme sau mai târziu va provoca o metastază și moarte politică. Dar fără o revoluție a conștiinței la nivelul elitei, acest cerc vicios nu va putea fi spart.

Dacă acest stat ar fi sortit să dispară, acest lucru nu se va întâmpla din cauza celor care i-ar contesta dreptul la existență sau din cauza unor acțiuni subversive ale unor forțe din afară, ci din cauza unei impotențe a clasei politice în ansamblu, indiferent dacă e vorba de putere sau opoziție.

Opinia autorului ar putea să nu coincidă cu poziția redacției Sputnik Moldova.

508
Tagurile:
Viziune, cultură politică, Statul Republica Moldova, patriotism, elite politice, Neutralitate, suveranitate, Declaraţia de Independenţă, independență, Octavian Racu
Tematic
Moldovenii nu vor în NATO şi pledează pentru neutralitate
Lumânări

Nimeni nu va ține doliu după niște nimeni

518
(reînnoit 12:16 09.08.2016)
Vrem să ne numim români, nu "nimeni"? Ei bine, aflați că numele unui neam, al unei Națiuni nu se compune din litere, ci din nume mari, din valori pentru care existăm ca să le respectăm.

Editorial de Dragoş Dumitriu

România, 2016, la doi ani de centenarul Națiunii — ținem Doliu Național pentru o regină care nu a fost niciodată regină, nici măcar cetățean român, ba chiar nu a avut bunăvoința de a învăța limba țării a cărei coroană pretindea că o poartă; în schimb România nu a ținut doliu pentru doi poeți naționali, doi regi adevărați ai spiritului românesc — Adrian Păunescu și Grigore Vieru.

Cealaltă Românie, Moldova, arborează aceeași mască ridicolă, ba chiar și mai și, având în vedere că "regina" a fost mulțumită să încaseze ani de zile mulțumirile Uniunii Sovietice fără să-i amintească vreodată de tragedia Basarabiei. Chișinăul a fost îndoliat pentru Grigore Vieru, dar nu și pentru Adrian Păunescu, cel care a trăit pentru Basarabia fiecare clipă a titanicei sale vieți. Chișinăul e îndoliat pentru cetățeana franco-britanică Ana, dar nu la fel s-a manifestat pentru genialul Emil Loteanu, de exemplu… Și nici măcar pentru anexarea din 16 mai… Mă doare când citesc jurnalul lui Pușkin…

Basarabia către București… Știu oare românii că nu există în Capitală o piaţă care să poarte numele eroului Unirii și României Mari care a fost Pan Halippa? În schimb va apărea o stradă cu numele lui Elie Wiesel, omul care a formulat cele mai cumplite acuzații la adresa Națiunii române: "România a ucis, a ucis, a ucis!", a anatemizat Wiesel, aruncând în cuptorul dezonoarei tot ce e românesc… și acum va avea strada lui în Capitală! Știu oare consilierii generali că monumentalul scriitor Zaharia Stancu, genialul filosof Anton Dumitriu sau fenomenul muzicii mondiale Nicolae Herlea nu sunt menționați pe vreo stradă sau "piațetă", că tot sunt la modă neologismele? Unui român i se recunoaște la nivel mondial crearea celui mai frumos imn al suferinței de la Hiroshima — abia am iertat încă un 6 august — se numește Eugen Jebeleanu și, evident, nu are vreun loc pe harta Capitalei.

Culmea, nici simbolul vechiului București, maestrul care a încântat atâtea generații și a cântat inegalabil sufletul orașului, el, unicul Gică Petrescu, nu are nimic… așa cum de nimic a avut parte și când a părăsit pentru eternitate Bucureștiul său iubit, însoțit doar de amintirile sale despre alte timpuri și alți oameni… În fine, știu oare românii că nici acum, în pragul centenarului României Mari, în Capitală nu există o statuie a lui Avram Iancu? Nu, românii de azi știu doar că trebuie să se opună Catedralei Neamului, promisă drept pioasă recunoștință de generația Marii Uniri, dar uitată de generația "aderării", "integrării" și muncii prin și la străinătate.

Dar hai să facem ca în vremea minții celei de pe urmă, să stăm strâmb așa cum se dorește, dar să judecăm drept: dacă va avea piaţă cel ce ne acuză pe vecie de crime monstruoase, de ce nu s-ar putea da unei străzi învecinate numele lui Raoul Șorban, românul care a salvat mii de evrei din Transilvania de la moartea pregătită de horthyști și naziști — cel care în viață a fost ca o stâncă iar acum trăiește ca un copac în grădina "Drepților între popoare" de la Yad Vashem… Raoul Șorban, vlăstarul unei vechi familii nobiliare dejane, cel care a luptat fără cruțare contra iredentismului unguresc, dar și marele critic de artă care a redat culturii maghiare pe cel mai de seamă pictor, Simon Hollosy din Sighet. Pe scurt — lângă acuzatorul Națiunii, să fie pus apărătorul! Sau cumva românii nu au dreptul la apărare?

Am expus atâtea nume — și sunt încă prea multe altele! — sunt tot atâtea motive de mândrie pentru Națiune, dar și de rușine pentru cei ce le uită sau nu le (re)cunosc. Vrem să ne numim români, nu "nimeni"? Ei bine, aflați că numele unui neam, al unei Națiuni nu se compune din litere, ci din nume mari, din valori pentru care existăm ca să le respectăm. Acceptarea nefirescului, a înstrăinării ori pângăririi istoriei și spiritului național face apel la blestemul atât de cumplit invocat în "Doina" lui Eminescu:

"Cine-au îndrăgit străinii,
Mânca-i-ar inima câinii,
Mânca-i-ar casa pustia,
Și neamul nemernicia!"

Și nimeni nu va ține doliu după un neam de nemernici.

Dragoș Dumitriu este jurnalist și realizator TV, fost deputat naționalist și conservator în Parlamentul României, promotor al analizei sistemice.

518
Tagurile:
Doliu, Dragoș Dumitriu, Regina Ana, România
Tematic
Film documentar: Regina Ana a României (VIDEO)


Загрузка...
Ovidiu Hurduzeu

Sfârşitul globalismului

1266
Poziţia antiglobalistă a lui Donald Trump nu este nici excentrică şi nici singulară. Ea exprimă reacţia naţionalistă, inevitabilă după trei decenii de experiment globalist sub administraţiile Bush, Clinton şi Obama.

Editorial de Ovidiu Hurduzeu

„Americanism, and not Globalism, is our creed" (Americanismul, şi nu globalismul, este credinţa noastră) a spus Donald Trump, candidatul republican la alegerile prezidenţiale în discursul său de la ceremonia de desemnare. Declaraţia lui Trump pune punctul pe i. SUA nu mai cred în valorile sale tradiţionale, ci în ideologiile şi practicile globalismului. Revenirea la americanism, la „America first" ar însemna o reîntoarcere la America profundă, o „revenire acasă" după multe aventuri perdante pe întreg mapamondul.

Globalismul este un termen arhifolosit, dar prea puţin înţeles. El nu are nici în clin nici în mânecă cu globalizarea, deşi cei doi termeni sunt deseori folosiţi într-un sens similar. Globalizarea se referă la inter-naţionalizarea crescândă a vieţii economice şi culturale datorită răspândirii rapide a tehnologiilor informaţionale. Globalizarea implică o lume multipolară de naţiuni suverane, pe când globalismul este un proiect unipolar al elitelor mondialiste. Globaliştii nu urmăresc decât să-şi sporească necontenit puterea transnaţională. O puterea nelimitată, ce-şi arogă dreptul să întroneze guvernanţa globală, „managerizând" întreaga planetă în numele „democraţiei", „drepturilor omului" şi a altor ficţiuni manipulatoare.

Lumea globalistă este cea a capitalismului total şi totalitar ce încurajează deopotrivă libertarianismul economic (noua formă de laissez-faire promovat agresiv de „statul de piaţă") şi pe cel cultural, manifestat prin multiculturalism, corectitudine politică etc. Un capitalism-malaxor deranjat de frontierele naţionale amalgamează popoarele, şterge identităţile colective organice şi le promovează pe cele artificiale (de exemplu „identitatea gay"). Globaliştii încearcă să înlocuiască statul naţional cu „statul de piaţă"(market state), o ficţiune neoliberală creată după chipul şi asemănarea corporaţiei transnaţionale: într-un astfel de stat imperativul pieţei este mai presus de interesul naţional şi de identitatea naţională.

Paul Craig Roberts
© Sputnik / photography supplied by author

Globaliştii acţionează printr-o imensă reţea de entităţi transnaţionale (FMI, Banca Mondială), de fundaţii, think-tank-uri, universităţi, bănci şi corporaţii. Cea mai mare parte a birocraţiei guvernamentale din ţările occidentale se află sub directul lor control. În aceste condiţii, lupta dintre „dreapta" şi „stânga" devine irelevantă. Dreapta neoconilor (neoconservatorilor) continuă în plan economic excesele din plan cultural ale stângii. Libertarianismul economic şi cel cultural au în comun aceeaşi agendă globalistă şi aceeaşi antropologie anticreştină. În locul persoanei, în sens creştin, care există numai în comuniune cu celelalte persoane, unice, libere şi responsabile, globalismul l-a pus pe homo oeconomicus, care nu este o persoană, ci un mijloc, o „resursă umană", exploatat ca marfă şi sursă de profit. Adevăratul conflict de la sfârşitul Razboiului rece încoace este cel dintre globalişti şi naţional-suveranişti, dintre cei care promovează şi cei care resping agenda globalistă.

Astăzi globalismul îşi ascunde chipul sub masca Statelor Unite. America însăşi trăieşte sub jugul globalist. Prima putere a lumii nu mai este o naţiune suverană cu o economie autonomă şi o cultură distinctă. Urmărind să devină un „stat de piaţă" exemplar şi far călăuzitor pentru întreaga omenire, Statele Unite s-au afundat atât de mult în „economia globală", încât au ajuns dependente de alte state pentru a-şi asigura accesul la resurse financiare, materii prime şi mână de lucru.

Piață
© Sputnik / Евгений Панасенко

Libertarianismul economic a închis mii de fabrici în SUA, a sărăcit clasa de mijloc, fiind o bonanza pentru doar 1% din populaţie. Dar globaliştii nu s-au mulţumit doar să subjuge America economic. Au târât-o în tot felul de conflicte regionale, au înlănţuit-o prin pacte şi angajamente de securitate precum şi printr-o sumedenie de tratate comerciale, majoritatea păguboase pentru cetăţeanul de rând, dar ultraprofitabile pentru marile corporaţii. Odinioară ceea ce era bun pentru General Motors era bun şi pentru America. Astăzi, acest adevăr nu mai este valabil, întrucât „capitaliştii globali au devenit acoliţii guvernării globale", cum bine remarca Patrick J. Buchanan în cartea O republică, nu un imperiu.

Poziţia antiglobalistă a lui Donald Trump nu este nici excentrică şi nici singulară. Ea exprimă reacţia naţionalistă, inevitabilă după trei decenii de experiment globalist sub administraţiile Bush, Clinton şi Obama. O reacţie populistă, într-adevăr, dar şi o mişcare bine gândită a „realiştilor" împotriva globaliştilor din birocraţia americană şi a modului lor postmodern de a privi realitatea. „Suntem un imperiu acum, şi când acţionăm creăm propria noastră realitate. Facem istoria, iar vouă tuturor vă rămâne doar să studiaţi ceea ce facem noi" (Karl Rove).

Donald Trump îşi propune să resuveranizeze SUA prin „trezirea la realitate", o realitate dură, dureroasă, a establishment-ului american, şi prin înlocuirea agendei globaliste cu „America first", un concept mult îndrăgit de forţele naţionaliste. Pentru a reuşi pe deplin, strategia unei viitoare administraţii Trump trebuie să depăşească însă cadrele unui naţionalism pragmatic şi a unei realpoltik în politica externă. Noul suveranism american va trebui să se întoarcă la rădăcinile Americii profunde. Statele Unite au nevoie de noi mituri naţionaliste care să unească poporul american prin altceva decât tehnologism şi consumerism perpetuu. Războiul împotriva globalismului va fi câştigat când va fi distrusă matricea culturală a acestuia. Şi nu numai în SUA, ci peste tot în lume.

Ovidiu Hurduzeu este scriitor şi critic social român, doctor în literatura franceză şi ştiinţe umaniste a Universităţii Stanford, SUA. Din 1990 este stabilit în California. 

Opinia autorului ar putea să nu coincidă cu cea a redacției Sputnik.

1266
Tagurile:
Dezvoltare, Economie, Securitate, Pace, americanism, Capitalismul, occidentul, Globalismul, Hillary Clinton, Donald Trump, Ovidiu Hurduzeu, SUA, România
Tematic
Hurduzeu: UE dezvoltă piața globală, nu cele locale (VIDEO)


Загрузка...
Igor și  Galina Dodon

Galina Dodon: Ne întindeam pe iarbă și ne uitam la stele

0
(reînnoit 14:04 20.10.2020)
Prima Doamnă a Republicii Moldova a dezvăluit în cadrul unui interviu detalii din viața de familie. Galina Dodon a povestit despre perioada dinaintea căsătoriei cu actualul șef al statului, nunta organizată în localitatea Sadova și relația lui Igor Dodon cu copiii săi.

CHIȘINĂU, 20 oct - Sputnik. Prima Doamnă a povestit că l-a cunoscut pe cel care avea să-i devină soț în anii studenției. 

„Eu eram în anul întâi, el era în anul trei. Am mers la o nuntă studențească împreună. Igor este foarte hotărât în tot ce face. Iată la această nuntă, cum m-a apucat de mână, așa și continuă să mă țină. Era o persoană foarte bună. Asta conta pentru mine. Petreceam foarte mult timp împreună și îmi povestea foarte multe lucruri interesante. Bunăoară, eu seara mergeam pe stadionul de fotbal al Universității ca să alerg. Voiam să dau jos ceva din kilograme și el mergea cu mine, alergam împreună, după care ne întindeam pe iarbă și ne uitam sus la stele. Și el îmi povestea foarte mult despre constelații. Cred că de acolo a început povestea noastră. A fost și este foarte romantic”, a dezvăluit Galina Dodon. 

Игорь и Галина Додон
Igor și Galina Dodon în anii studenției

Prima Doamnă a mai povestit cum a fost cerută în căsătorie. 

„Noi am fost pereche patru ani de zile. Stăteam la masă într-o seară în doi, eram deja la finele anului 5, trebuia să văd unde merg mai departe. Era varianta să merg înapoi în sat. Iată că în seara aceea Igor a zis „eu cred că noi trebuie să ne căsătorim”. Aveam un pahar de apă în mână și când am auzit am răsturnat paharul peste mine”, a spus ea. 

Nunta a fost organizată în localitatea de baștină a lui Igor Dodon - Sadova din raionul Călărași. 

„A fost o nuntă foarte frumoasă. A fost o nuntă cu mult tineret. A fost vesel, am cântat și am dansat până dimineața. A fost o nuntă obișnuită, tradițională, cu toate obiceiurile moldovenești”, afirmă Galina Dodon. 

Фотография со свадьбы Игоря и Галины Додон
Nunta lui Igor și Galina Dodon

Soția președintelui spune că în viața de familie predomină armonia, dar nu lipsesc nici certurile.

 

„Eu tot timpul asociez relațiile dintr-o familie cu timpul de afară. Este cald, soare, foarte multă lumină, dar sunt și zile cu ploi, sunt zile cu nori, poate să fie și trăsnet, dar, dacă este respect și înțelegere în familie, iar perechea vrea să fie împreună, atunci iarăși iese soarele. Este cald și bine. De obicei, cedează soțul. Eu pot să țin pică o zi-două. Mai mult nu. Dar îi dau posibilitatea lui să înceapă împăcarea, să mă cucerească din nou și din nou. Uneori ne înțelegem doar din priviri și din timbrul vocii. Eu nu-l sun foarte des pe soțul meu, ca să nu-l deranjez, dar el mă sună în fiecare zi de câteva ori și iubește să pornească Face Time. Dacă nu răspund sau răspund și nu pornesc camera îm zice - „unde ești, vreau să te văd”. Știe ce fac, unde mă aflu și cu cine stau”, a mai declarat Galina Dodon. 

Cuplul prezidențial are trei copii. Cel mai mare fiu are 18 ani și se numește Vlad, cel de-al doilea are 13 ani și are numele Bogdan, iar mezinul Nicolae are 5 ani. Prima Doamnă susține că președintele se implică în educația lor, deși programul încărcat nu întotdeauna îi permite acest lucru. 

„Este un tată foarte atent, deși nu poate să le acorde suficient timp. Este la curent cu tot ce se întâmplă cu copiii noștri. Dimineață ne întâlnim de obicei cu toții la micul dejun și acolo avem 15 minute ca fiecare pe rând să îi povestească lui tati ceva foarte interesant sau ceva foarte important, pentru că de obicei seara când ajunge acasă copiii deja dorm”, a spus Galina Dodon. 

Soția lui Igor Dodon a mai povestit că atât părinții săi, cât și socrii, sunt prezenți în viața lor și îi așteaptă de fiecare dată cu nerăbdare în vizită. 

„Buneii sunt prezenți la toate evenimentele din familia noastră și stau în capul mesei. Prin acest exemplu le arătăm copiilor noștri cum trebuie să fie relațiile dintre părinte și copil. Între copii și bunei”. 

Galina Dodon s-a născut în localitatea Moldovata din raionul Dubăsari. S-a căsătorit cu Igor Dodon în anul 1999 și a devenit Prima Doamnă în 2016, când soțul ei a fost învestit în funcția de președinte. 

Fii la curent cu toate știrile din Moldova și din lume! Abonează-te la canalul nostru din Telegram >>>
Privește Video și ascultă Radio Sputnik Moldova

0
Tagurile:
Prima Doamnă, Galina Dodon


Загрузка...