Protestul combatanților în fața Guvernului

Transnistria și combatanții cum vor influența alegerile?

314
(reînnoit 16:13 02.10.2020)
Viitoarele alegeri ale președintelui Republicii Moldova au intensificat dezbaterile pe toată gama de probleme socio-ecnomice și politice ale țării.

Adică, de la posibila reformă constituțională, până la alegerea celei mai optime strategii de combatere a pandemiei de coronavirus. Printre acestea, fără exagerări, pe primele locuri se află problema transnistreană.

Conflictul armat de pe Nistru s-a încheiat prin semnarea pe 21 iulie 1992 a Acordul privind principiile reglementării paşnice. Acest conflict este numit, de regulă, unul “înghețat”. În toată această perioadă acolo nu au existat niciun fel de acțiuni, însă un oarecare acord, care ar conveni tuturor părților, așa și nu a fost semnat. Procesul de negocieri pentru soluționarea celei mai dificile probleme politice a trecut prin perioade de ascensiune și prăbușire. Astăzi, deocamdată, ar fi problematic să vorbim despre o apropiere de o soluție de compromise.

E posibilă o “dezghețare”? 

Să spunem din start: conflictul nu mai este demult unul “înghețat” (dacă prin el presupunem nu doar aspectul militar). Multe din condițiile economice, în privința cărora s-a ajuns la anumite înțelegeri în diverse etape ale reglementării, au fost supuse unor anumite revizuiri. Nu există o unitate de opinii a tuturor jucătorilor implicați asupra prezenței Grupului operativ al forțelor armate rusești pe Nistru, asupra instalării punctelor de control comune moldo-ucrainene. S-au schimbat semnificativ și pozițiilor unor părți la negocieri (în primul rând, e vorba de unul din statele garante - Ucraina). În ce măsură alegerile ar putea schimba situația din Transnistria și din jurul ei? Nu cumva cele mai importante forțe politice de la Chișinău vor juca “cartea transnistreană” și vor abandona problema în acel punct în care aceasta se află acum?

Două maluri – două sisteme

Aici ar trebuie să avem în vedere un detaliu destul de important, care a rămas pe ultimul plan în spațiul informational moldovenesc. Da, pe 1 noiembrie vor avea loc alegeri prezidențiale. Însă, mai târziu, pe 29 noiembrie, în autoproclamata republică moldovenească nistreană vor avea loc alegeri generale, în cadrul cărora vor fi aleși deputații Sovietului Suprem, consilierii raionali și locali. Desigur, cele două campanii au niște diferențe esențiale. În cazul celei dintâi, e vorba de un stat membru al ONU, în cazul celui din urmă – despre o formațiune nerecunoscută.

Indiferent de modul în care este perceput astăzi statutul Transnistriei, reprezentanței acesteia, alături de oficialii moldoveni, participă la formatul de negocieri “5+2”, în cadrul căruia părțile în conflict (anume în această calitate!) sunt egale. Mai întâi de toate, din punct de vedere al responsabilității pentru deciziile îndreptate spre reglementarea conflictului.

În contextul electoral ne-am putea aminti și de evenimentele de acum patru ani. În 2016, în Moldova și în formațiunea de facto, care este partea ei componentă, s-au schimbat președinții. Igor Dodon și Vadim Krasnoselski au învins în alegeri. Imediat, ca dintr-un corn al ambundenței au curs comentarii despre oportunitățile de „consolidare a încrederii reciproce”. Cele două sisteme politice, cea din interiorul Moldova și cea din RMN, în ultimii patru ani, probabil, au devenit mult mai diferite decât în 2016.

Directorului de programe a Institutului de Studii Socio-Politice și Dezvoltării Regionale din Tiraspol, Vera Tabac, a oferit o apreciere destul de exactă a tendințelor din Transnistria: “S-a încheiat lupta între puterea legislativă, pe de o parte, și cea executivă și președinte, pe de altă parte. Energia politică s-a concentrat la nivelul relațiilor lucrative dintre președinte și guvern, Sovietul Suprem și președinte”.

Vadim Krasnoselski, în perioada primului său mandat, și-a consolidat, nu și-a pierdut pozițiile. Însă nu toți din Tiraspol sunt dispuși (public sau neoficial) să accepte această tendință. Se aud voci care se plâng de lipsa unei concurențe politice în Transnistria, parlamentul a încetat să mai fie o platformă de dezbateri, iar partidul “Obnovlenie”, dimpotrivă, s-a transformat într-o forță dominantă. Însă faptele rămân a fi fapte. Parlamentul și-a pierdut rolul de altădată, a fost redus numărul deputaților și a consilierilor de toate nivelurilor, a fost coborât pragul de validare a alegerilor.

Alegerile din 2020 în Transnistria sunt privite ca o repetiție generală pentru campania prezidențială din anul viitor. Aceasta urmează să formeze un Soviet Suprem și niște consilii locale loiale liderului autoproclamatei republici, sporind șansele lui Krasnoselski de a fi reales. În acest fel, procesele din politica moldovenească nu vor influența nicidecum situația de la Tiraspol.

O vocea sau mai multe voci?

Dacă ar fi să vorbim despre Moldova, în cei patru ani, Igor Dodon, în pofida tuturor eforturilor depuse spre consolidarea propriei puteri, nu a reușit să devină “șeful cel mare”, care ar fi putut, fără a lua în considerație o multitudine de factori (guvernul, parlamentul, Curtea Constituțională, Procuratura Generală și factorul extern) să poarte un dialog cu Tiraspolul.

Până în 2019 am putea vorbi chiar de niște politicieni “transnistreni” (precum și “externi”) la Chișinău. Desigur, toți politicienii moldoveni, indiferent dacă sunt de dreapta sau de stânga, susțin integritatea teritorială a țării. Însă dincolo de acest principiu de bază încep divergențele, care blochează orice decizie legată de Transnistria. Practic, orice decizie! Pașii spre o ipotetică „federalizare”, precum și o ipotetică „restabilire a ordinii” și „descurajarea separatiștilor”, nu se vor bucura de o susținere socio-politică unanimă. Dimpotrivă, ar putea provoca noi divergențe. Alegerile prezidențiale din 2020 nu vor schimba nimic în acest sens, indiferent cine va învinge.

În acest context merită să atragem atenție la o întrevedere recentă a lui Vadim Krasnoselnki și ambasadorul SUA la Chișinău, Dereck Hogan. Unele publicații au apreciat aceste negocieri ca o adevărată răsturnare în politica din Tiraspol. Între timp, într-adevăr, RMN, în pofida statutului său nerecunoscut, este implicată în toate întrevederile care vizează procesul de reglementare a conflictului. E vorba nu doar de oficialii care reprezintă SUA, dar și Rusia, UE, OSCE. În cazul lui Hogan, Krasnoselski a încercat să arate că este un partener de dialog mai de încredere decât cei de la Chișinău. Iată de ce face trimiteri la “peripețiile partidelor” și “ciclurile electorale” din Moldova, care încetinesc negocierile și, prin urmare, orice avansare spre scopul final – instaurarea păcii.

Într-un viitor fără trecut?

Care este cauza absența unor prognoze optimiste? Mai întâi de toate, la Chișinău problema transnistrează este instrumentalizată mereu în rezolvarea unor probleme de conjunctură. Oponenții lui Dodon critică politicele președintelui, acuzându-l de „privatizarea” problemei transnistrene și de promovarea proiectului de federalizare. Dacă ar fi să ne amintit de istoria alegerilor parlamentare din 2019, atunci una din problemele centrale a fost utilizarea așa-numitor „voturi transnistrene” (la secțiile de vot, deschise pentru transnistrenii cu drept de vot). E adevărat că atunci principalul beneficiar al acestei combinații era oligarhul Vladimir Plahotniuc. Astăzi, oponenții lui Dodon vorbesc despre el ca despre unul din principalii beneficiari ai “factorului transnistrean”.

Merită să atragem atenția că actualul an politic din Moldova decurge sub acompanimentul protestelor combatanților, participanții la conflictul de la Nistru și a veteranilor structurilor de forță. Pe 2 martie (28 de ani de la operațiunea de restabilire a ordinii constituționale în Transnistria), aceștia s-au adunat în Piața Marii Adunări Naționale, cerând demisia guvernului, îmbunătățirea situației socio-economice participanților la conflict, retragerea grupului operativ al forțelor armate rusești. Drept pretext formal pentru aceste proteste a devenit aprecierea făcută de ministrul Afacerilor Externe, Aurel Ciocoi, față de rolul Rusiei în reglementarea conflictului din 1992. Însă motivele activizării socio-politice ale veteranilor sunt mult mai adânci.

Aceștia se poziționează ca adevărați patrioți, apărători ai „integrității teritoriale”. În această calitate, probabil, aceștia își vor găsi aliați printre forțele de opoziție. În iulie 2020, combatanții au protestat împotriva posturilor de carantină ale “separatiștilor”, instaurate, potrivit Tiraspolului, pentru a limita extinderea pandemiei de coronavirus. În august și septembrie, aceștia au devenit mai activi, cerând micșorarea vârstei de pensionare în cazul lor și oferirea unei asigurări medicale gratuite pe viață. Acțiunile veteranilor din Moldova sunt deseori comparate cu protestele participanților la conflictul din Donbas, deveniți un factor important în politica ucraineană.

Probabil, orice comparații sunt convenționale. Însă activizarea acestei categorii a cetățenilor, implicați în conflict, nu în soluționarea lui, provoacă anumite temeri, cel puțin. Politizarea protestului combatanților este o realitate, de care trebuie să se țină cont. Nu este exclus că în alegeri aceștia vor aduce un rezultat scontat sau după alegeri, dacă va învinge actualul președinte, fapt care va nemulțumi oponenții lui. Însă, în plan strategic, orice încercare de a edifica o pace durabilă, mizând pe cei care au încercat să rezolve acest conflict prin forță, nu la masa de negocieri, nu e una din cele mai bune căi! Arată ca un deja vu!

Serghei Markedonov este expert al Institutului de Studii Internaționale ale al Institutul de Stat pentru Relații Internaționale al Ministerului Afacerilor Externe al Federației Ruse, redactorul șef al revistei “Analiza Internațională”.

Opinia autorului nu coincide neapărat cu poziția redacției.

Fii la curent cu toate știrile din Moldova și din lume! Abonează-te la canalul nostru din Telegram >>>
Privește Video și ascultă Radio Sputnik Moldova

314
Tagurile:
Krasnoseliski, Dodon, Transnistria, Tiraspol, combatanți, alegeri
Генерал морской пехоты Фрэнк Маккензи, верховный командующий США на Ближнем Востоке (слева), прибывает в Эр-Рияд, Саудовская Аравия

Nu doar rușii vin. Americanii, strâmtorați de un nou jucător puternic

137
În ce măsură Rusia și China pot ocupa pozițiile SUA în Orientul Mijlociu, așa cum avertizează militarii americani.

MOSCOVA, 15 iun – Sputnik, Sofia Melniciuk. “China a pus ochiul pe Orientul Mijlociu”, “Contractul de 400 de miliarde de dolari îi sporește influența”, “Rușii și chinezii vor pune mâna pe prânzul nostru” – astfel de titluri apar în ziarele americane. Militarii sunt îngrijorați că Beijingul și Moscova le vor ocupa locul în regiune, în cazul în care își vor relaxa pozițiile De altfel, există motive de îngrijorare: China este principalul cumpărător al petrolului din Orientul Mijlociu și cel mai mare partener economic al multor țări, iar fără Rusia este imposibilă soluționarea problemelor politice. Cine cu adevărat este capabil să elimine SUA din regiune, aflați într-o analiză RIA Novosti.

Un vid al ajutoarelor

Șefului comandamentului central, generalul Frank Mckenzie, în timpul unui turneu recent prin Orientul Mijlociu prognoza: “Vidul format după plecarea noastră va fi umplut de ruși și chinezi”.

Washingtonul vrea să-și redirecționeze atenția spre Asia de Est. Acest lucru contravine intereselor saudiților, care mizează pe Washington în lupta cu insurgenții husiți, menționase Mckenzie.

Beijingul, în opinia generalului, are niște obiective pe termen lung de extindere a forței economice și de creare a unui baze militare în regiune. Rusia, la rândul ei, este dispusă să vândă mijloace de apărare antiaeriană și alte arme.

“Sunt deplin de acord că China reprezintă o amenințare, pe care ar trebui să ne concentrăm”, a menționat Mckenzie. “În același timp, noi suntem o putere globală și trebuie să gândim global”. Generalul a recunoscut că în timpul deplasării a fost întrebat frecvent din partea localnicilor: rămân Statele Unite angajate în parteneriat și pe ce ajutoare pot miza.

Parteneriat suspect

Probabil, militarii sunt îngrijorați de recentul turneu al ministrului chinez de Externe în Orientul Mijlociu, Wang Yi. În aprilie acesta a vizitat Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Oman, Bahrain, Iran și Turcia. A discutat acolo despre conflictul palestino-israelian, despre Siria, Libia, Yemen, despre divergențele dintre statele din Golful Persic.

Ministrul a înaintate inclusiv niște propuneri concrete – ceea ce nu a existat în trecut. Spre exemplu, China este dispusă să devină o platformă pentru un dialog multilateral cu privire la mecanismele de asigurare a securității obiectelor petroliere și a căilor maritime. În afară de aceasta, Wang Yi a mulțumit statelor arabe pentru neimplicarea în problemele interne ale Chinei și pentru susținerea “măsurilor antiteroriste” în regiunea autonomă Uygur din Xinjiang (operațiune considerată de Casa Albă un genocide al populației musulmane).

Cu Teheran a fost semnat un acord de livrare a petrolului pentru o perioadă de 25 de ani. Detaliile nu au fost făcute publice, însă intenția Chinei de a investi în infrastructura energetică și de transport în Iran, în valoare de 400 de miliarde de dolari, a devenit cunoscută acum un an, datorită unei scurgeri a drafturilor documentului.

Министр иностранных дел Китая Ван И и министр иностранных дел Ирана Мохаммад Джавад Зариф во время подписания соглашения о всеобъемлющем стратегическом партнерстве в Тегеране
© AP Photo / Ebrahim Noroozi
Министр иностранных дел Китая Ван И и министр иностранных дел Ирана Мохаммад Джавад Зариф во время подписания соглашения о "всеобъемлющем стратегическом партнерстве" в Тегеране

Observatorii menționează că Beijingul încearcă să fie “discret” atunci când e vorba de proiectele din Orientul Mijlociu. Contractele în cadrul inițiativei “Noul Drum al Mătăsii” sunt prezentate adesea în alte regiuni cu mare fast. Cu toate acestea, majoritatea documentelor cu privire la cooperarea cu țările din Orientul Mijlociu nu sunt publicate nici în limba chineză, nici în engleză, nici în cea locală.

Foarte puține detalii sunt cunoscute despre investițiile fondului bunăstării naționale Abu Dabi în compania chineză care studiază inteligența artificială, SenseTime, care dezvoltă inclusiv sistemul de identificare facială. Cooperarea cu China în astfel de domenii îi îngrijorează pe americani, care au temeri că în acest fel Beijingul plantează “elemente de autoritarism”.

Totuși, Iranul nu este nici pe departe cel mai important partener al Chinei în regiune. Arabia Saudită și Irakul întrec Teheranul în livrarea petrolului, volumul schimburilor comerciale, investiții directe și achiziții de arme. Vânzările de arme chinezești în Orientul Mijlociu, chiar dacă nu ajung la nivelul celor americane, au crescut puternic în ultimii ani.

Responsabili pentru securitate

Chinezii au reușit să pătrundă și pe piețele tradițional americane, remarcă într-o discuția cu RIA Novosti șeful sectorului Centrului de studii europene și internaționale complexe, Vasili Kașin.

“Arabia Saudită a devenit un cumpărător major al armelor chineze, mai întâi de toate, ale dronelor militare, au lansat chiar și un proiect al unei uzine de asamblare. Au existat niște livrări limitate ale rachetelor balistice. Le vând artilerie și tehnică blindată”.

Și chiar dacă Beijing este principalul partener economic al multor state din regiune și dispune de o bază în Djibouti, China nu joacă deocamdată un rol militar atât de puternic precum SUA și Rusia.

Dar și cooperarea chinezilor cu Orientul Apropiat este mai dificilă decât cu Africa, menționează interlocutorul agenției. “Aici știu cum să-și apere dur pozițiile. Chiar și Iran, care se află într-o izolare, a întrerupt niște acorduri când Beijingul nu și-a respectat angajamentele”, specifică expertul.

Рабочий проверяет робота, предназначенного для экспорта на Ближний Восток, на фабрике в Чжанъе
© AFP 2021 / STR
Рабочий проверяет робота, предназначенного для экспорта на Ближний Восток, на фабрике в Чжанъе

Expansiunea economică a Chinei îi irită pe americani, însă ei nu sunt în stare să schimbe mersul lucrurilor, menționează managerul proiectelor pentru Orientul Mijlociu al Consiliului Rusesc pentru Afaceri Internaționale, Ruslan Mamedov. “În realitatea creată, toți sunt nevoiți să accepte compromisuri într-o ordine regională și mondială în transformare”, a declarat acesta într-un interviu oferit RIA Novosti.

“Modul în care este percepută China în statele din Orientul Mijlociu este mai curând pozitivă. Cei de acolo înțeleg că în decursul deceniilor hegemonul erau Statele Unite, fapt care îi lega pe mulți de mâini: actorul extern își promova politica, iar cei de la nivel regional erau nevoiți să se supună”, reflectă Mamedov. “Tentativele de a opune orice rezistență erau sortite eșecului. Un exemplu în acest sens sunt Irakul, care dispunea de una din cele mai puternice armate din regiune, însă SUA au băgat această țară în haos”, mai adaugă el.

Pe de altă parte, declarațiile reprezentanților Pentagonului nu pot fi tratate ca un îndemn la acțiuni serioase, cu atât mai mult că americanii cooperează deocamdată cu Rusia în oriental Mijlociu, adaugă expertul.

Mckenzie nu a spus nimic nou, consideră Maxim Sucikov, directorul Centrului de Studii Americane de Perspectivă. “Prezența în Orientul Mijlociu în proporțiile precum cele din trecut devenise o povară pentru Washington, însă tentativele lui Barack Obama și Donald Trump de a o optimiza au întâmpinat o rezistență din partea militarilor, amintește el. Aici e și o chestie profesională și personală: comandamentul central s-a aflat de obicei în epicentrul celor mai mari operațiuni militare ale SUA și șefii lui nu-și doreau să cedeze întâietatea internă comandamentului din Pacific, dictată de logica descurajării Chinei. De aici vin tentativele de a arăta conducerii importanța Orientului Mijlociu prin prisma problemei de o importanță strategică a confruntării cu China și Rusia”.

În realitate, nici Beijingul, nici Moscova nu au ambiții, nici resurse pentru a domina “în stil american”, consideră interlocutorul. “În lumea actuală nici nu e nevoie de acest lucru: experiența americană, propriu-zisă, arată că o prezență militară de proporții nu se convertește automat într-un succes politic extern”, explică Sucikov.

În același timp, nu putem susține teza slăbirii toate a influenței americane în regiune, specific el. SUA dispun în continuare de suficiente resurse. Iată de ce militarii americani nu sunt sinceri atunci când încearcă să convingă propriul public din Washington că Rusia și China “le fură prânzul”.

137
Tagurile:
China, Rusia, SUA


Загрузка...

Rezultatul se știe din timp. Ce nu se va întâmpla după summitul de la Geneva