Exerciții militare NATO

Ce pune la cale armata SUA în Europa de Est

175
(reînnoit 10:37 25.08.2020)
Statele Unite continuă să-și sporească prezența militară la frontierele rusești, în special în Polonia.

CHIȘINĂU, 25 aug – Sputnik, Andrei Koț. Americanii își sporesc în continuare prezența militară în preajma frontierelor rusești. Secretarul de stat al SUA, Mike Pompeo, și ministrul Apărării Naționale al Poloniei, Mariusz Błaszczak, au semnat recent un acord, conform căruia Pentagonul se angajează să redisloce în țară o mie de soldați și să mute aici comandamentul Corpului Cinci al Trupelor Terestre. Washingtonul nu ascunde adevăratul scop al acestui pas – limitarea posibilităților Rusiei în direcția europeană. Despre schimbarea raporturilor de forțe în regiune, aflați mai multe detalii din materialul RIA Novosti.

Confruntarea cu Rusia

Nu este pentru prima dată când Varșovia solicită ajutor militar din partea Washingtonului. La sfârșitul anului 2018, Polonia le-a propus SUA să desfășoare în țară brigăzi americane antitanc și chiar s-a oferit să-și asume întreținerea, cu 1,5 miliarde de dolari. Președintele Andrzej Duda a propus și o denumire a noii baze militare: „Fort Trump”. Se pare că liderul SUA nu avea nicio îndoială privind loialitatea Varșoviei. Ministrul Apărării Naționale, Mariusz Błaszczak, a anunțat că problema deschiderii bazei a fost rezolvată.

Reamintim că în Polonia, în baza de rotație, se află un contingent militar american de peste 4,5 mii de soldați. Cu toate acestea, oficialitățile de la Varșovia sunt de părere că cifra este prea mică. Anul trecut, politicienii și presa poloneză susțineau că anume țara lor, nicidecum Germania, trebuie să devină principala bază a trupelor SUA în Europa. Era vorba de redislocarea în Est a armelor nucleare tactice. Cică, acest lucru este necesar pentru a contracara “agresiva Rusie”.

Prin urmare, în curând, 12 mii de soldați și ofițeri americani se vor retrage din Germania. Jumătate dintre aceștia vor reveni în SUA, iar restul vor fi redislocați în alte state europene, inclusiv, o mie în Polonia. Pentagon a considerat că expedierea în această țară a unei brigăzi antitanc reprezintă o măsură excesivă, iar Fort Trump a rămas doar pe hârtie. Cu toate acestea, chiar și o astfel de suplimentare este una semnificativă.

Trupele și infrastructura

Acordul dintre Varșovia și Washington prevede nu doar o redislocare a trupelor, dar și dezvoltarea unei infrastructuri de comandă avansate, crearea condițiilor pentru desfășurarea unor unități ale aviației de luptă și de transport, a dronelor, a forțelor pentru operațiuni speciale, precum și elemente de suport și logistică. Diplomații ruși și-au exprima îngrijorarea cu această ocazie.

“Atragem din nou atenția asupra faptului că sporirea prezenței militare americane nu rezolvă probleme de securitate”, a declarat purtătorul de cuvânt al Ministerului Afacerilor Externe al Rusiei, Maria Zaharova și a mai adăugat: “Dimpotrivă, aceasta doar agravează situația destul de dificilă la frontierele noastre vestice, duce la tensionare și sporește riscurile unor incidente neintenționate. NATO ne asigură că această consolidare este una nesemnificativă și are un caracter rotativ. Însă este doar o tentativă de a denatura realitatea. Realizarea noului acord va permite o consolidare calitativă a potențialului forțelor ofensive ale SUA în Polonia”.

Senatorul rus, Aleksei Pușkov, a calificat planurile SUA de redislocare a trupelor în Polonia drept o nouă încălcare a Actului Fondator Rusia – NATO. Acest document interzice Alianței Atlanticului de Nord să-și extindă numeric trupele pe teritoriul statelor din Europa de Est, care au aderat la NATO după 1997. Polonia s-a alăturat blocului militar în 1999. Din 2014, americanii, în mare parte, au ignorat Actul Fondator, apropiindu-și metodic trupele și infrastructura militară de granițele rusești.

Cehii se opun

Americanii examinau și alte variante. Totuși, nu toți aliați ard de dorință să găzduiască oaspeții de peste ocean. La mijlocul lunii august, premierul ceh, Andrej Babiš, a subliniat în ajunul întrevederii cu secretarul de stat al SUA, Mike Pompeo, că Praga nu vede niciun motiv pentru care ar accepta desfășurarea pe teritoriul țării a trupelor americani. Potrivit lui, nu există nicio necesitate pentru desfășurarea unor forțe militare suplimentare.

“Nu m-a mirat deloc acest fapt. La mijlocul anilor 2000 era examinată chestiunea desfășurării în Cehia a sistemului de apărare antirachetă și aproximativ trei sferturi din populație s-a pronunțat împotrivă. Având în memorie acele evenimente, Babiš a făcut această declarație în dorința de a-și menține popularitatea. Ideea unei baze militare americane pe teritoriul Cehiei este nepopulară, politicienii propun amendamente pe acest subiect. Presupun că din nouă partide reprezentate în parlament, cinci se vor pronunța împotrivă”, a declarat la radio Sputnik doctorul în istorie Vadim Truhacev.

Expertul a subliniat că Cehia ține minte perioada 1938-1939, când soarta țării era decisă pe culoare. Iată de ce majoritatea cehilor nu vor ca militarii străini, inclusiv cei americani, să staționeze la ei acasă.

Supărări pe Germania

Donald Trump a ordonat Pentagonului să elaboreze un plan de retragere a unei părți a contingentului militar american din Germania în luna iunie. Nu au fost oferite niște explicații clare, însă experții sunt convinși: Washingtonul s-a supărat definitiv pe Berlin, care răspunde de fiecare dată negativ la cerințele de a spori cheltuielile în cadrul NATO până la 2 la sută din PIB.

Un rol important în adâncirea divergențelor dintre cei doi aliați l-a avut ambasadorul american Richard Grenell, care amenința companiile germane cu sancțiuni pentru participarea la construcția gazoductului “Nord Stream–2” și care a supus criticilor poziția Germaniei față de acordul nuclear cu Iranul. Berlinul a calificat afirmațiile diplomatului drept o imixtiune în politica suverană a statului.

În iulie, Trump a scris în Twitter: “Germania îi plătește Rusiei miliarde de dolari pe an pentru energie, iar noi trebuie să apărăm Germania de Rusia. Ce-i asta?”. În acest fel, involuntary, președintele american demonstrat toată absurditatea sporirii prezenței militare a SUA la frontierele estice ale NATO pentru a “descuraja agresivitatea Kremlinului”. Dacă Rusia va declara război alianței, cui îi va vinde în Europa petrolul și gazele?

Fii la curent cu toate știrile din Moldova și din lume! Abonează-te la canalul nostru din Telegram >>>
Privește Video și ascultă Radio Sputnik Moldova

175
Tagurile:
Europa de Est, SUA, armata
Tematic
Germania solicită elaborarea unei viziuni comune cu NATO asupra „amenințării rusești”
Submarine, radare, exerciţii de război: NATO militează Norvegia - „amenințarea rusească”
Sistemul american de apărare antirachetă Patriot

România: Rachete Patriot pentru o țară fără lideri patrioți?

56
(reînnoit 07:38 27.09.2020)
Cu ceva vreme în urmă, nu multă, am intrat în posesia unor interviuri din SUA cu diplomaţi americani, consilieri politici, ofițeri ai serviciilor de informații cu statut diplomatic etc. privind anii de serviciu în România.

BUCUREȘTI, 27 sept - Sputnik, Radu Toma. De tipul debriefings (raport de informare audio, oficial, depozitat la instituția de comandă), interviurile acoperă o perioadă de peste o jumătate de secol (1946-1997) și sunt una dintre cele mai consistente surse de informaţii inedite, politice, diplomatice, militare, economice, instituționale etc. privind  România de după Al Doilea Război Mondial. O sursă primară deci - clasificată timp de decenii și apoi declasificată, dar neadusă în spațiul public până în paginile de față ale Sputnikului - din toată perioada fostului regim de la București, 1945 - 1989, văzută de americanii trimiși oficial în misiuni dincolo de mult temuta fostă "Cortină de Fier".  

Mărturii în premieră absolută despre lideri şi politicieni locali şi internaţionali, despre superputerile vremii, îndeosebi fosta Uniune Sovietică; despre Cominformul de la Moscova, despre „o femeie foarte manierată şi elegantă” numită Ana Pauker, apropiată a Kremlinului venită la București și asemănată  de americani galanți care au cunoscut-o aici cu Golda Meir a Israelului; despre sovromuri, despre România în doliu o săptămână la moartea lui Stalin; cu insistență despre ecouri ale disputelor fierbinți sovieto-americane, de genul Crizei Caraibelor  etc.

Concluzia cea mai importantă a documentelor, însumând 525 de pagini (!),  este că oficialitățile americane trimise la București în acei ani  au avut  misiunea  nr.1 să culeagă informații nu atât despre România și români, cât despre  mișcările  Moscovei în Estul Europei, de asemenea să sesizeze  posibile "semnale"  din  România  ale  unei eventuale dizidențe politice anti-Moscova de tipul Ungaria  '56, Cehoslovacia '68, Polonia anii '80  etc.  

Astăzi, după 30 ani de la dispariția Uniunii Sovietice și a fostelor regimuri socialiste din Europa de Est documentele confirmă solid o concluzie esențială, anume că percepția și interesul primar al Washingtonului fața de România au rămas aceleași timp de 75 de ani: (1) în timpul fostului regim România ca un avanpost al Washingtonului dincolo de "Cortina de Fier", de supraveghere a mișcărilor Moscovei și  (2) în prezent România  ca  un "portavion nescufundabil"  (Churchill, despre insula Malta, apărată și păstrată de englezi în tot timpul ultimului război mondial)  al SUA în imediata vecinătatea sud-vestică  europeană a Rusiei. Bucureștiul oficial 2020  drept "capul de pod" principal al strategiilor și reconfigurărilor militare ale Washingtonului în Europa de Est și la Marea Neagră, strategii și reconfigurări militare reflectând toate eterna obsesie  a Americii oficiale, obsesie numită Rusia. De asemenea dovedind și o rivalitate agresivă, inflamată periodic, față de Moscova, ca în anii cei mai întunecați ai fostului Război Rece.           

Suntem, prin urmare, din nou martori la un alt episod dintr-un  Război Rece declarat oficial mort, în realitate  intrat în clandestinitate, un ultim episod declanșat acum câteva zile, când Washingtonul, Bucureștiul și media internațională au anunțat sosirea oficială în România a primelor părți din sistemul balistic sol-aer Patriot cumpărat din SUA. Cum s-a ajuns la rachete interceptoare americane,  operaționale din 2021, pe țărmul românesc al Mării Negre, la câteva sute de kilometri de Rusia? Cum a ajuns România parte din această escaladare militară letală Statele Unite - Rusia post-Războiul Rece? Cum a ajuns România, după căderea Zidului Berlinului, singura, unica  țară est - europeană  cu sisteme balistice americane pe teritoriul ei, Aegisurile de la Deveselu și acum vectorii Patriot de la Marea Neagră? Cum a ajuns Bucureștiul, din 2015 încoace, să fie marcat cu un steguleț roșu, adică țintă pe planiglobul Apocalipsei nucleare ruso-americane?  Rachetele Aegis și Patriot, sunt într-adevăr arme defensive, dar capabile să modifice  mai vechiul echilibru  dintre celelalte tipuri de arme nucleare rusești și americane  -  "echilibrul terorii", atât de prețuit de americanii Kissinger, Brzezinski și părintele Războiului Rece, George Kennan - arme nucleare  de sub incidența defunctului INF, arme ofensive lăsate acum în voia soartei! România a ajuns aici, astfel.           

Casa Guvernului Federației Ruse
© Sputnik / Сергей Субботин
Anii '90 trecuți, de după căderea zidului Berlinului și dispariția Uniunii Sovietice, au fost anii promisiunii solemne a euroatlanticilor: "NATO, niciun inch către Est" făcută lui Gorbaciov și rușilor de președintele Bush Sr. și secretarul de Stat american James Baker, de Mitterand al Franței, cancelarul Kohl al Germaniei, PM Thatcher și Major ai Marii Britanii, de Manfred Wörner, secretarul general al NATO. Promisiune făcută  în  vara lui 1990 și uitată grabnic de președintele următor  Bill Clinton în 1994. Au fost, totodată şi anii ieşirii României de sub dominaţia fostei Uniuni Sovietice şi ai alunecării ei treptate în sfera de influenţă politico-militară a SUA, ceva mai târziu  Bush Jr. avea să spună  asta „puţin” diferit, anume că România era prietenul bun al Americii... 

Adevărul a fost altul, acela că după  1989 orientările de politică externă ale României nu  au apucat să prindă o pârtie cât de cât practicabilă nici către Europa de Vest și nici o consistență regională, estică sau balcanică. În atare situaţie, din tot Estul european  numai aici, în România, a fost posibil ca administraţiile Clinton, mai prudent şi apoi Bush Jr. fără ezitări, să instaleze politicile și interesele hegemonice americane în acest loc prielnic, ca să nu spunem un loc uitat de toți, inclusiv de clasa politică locală preocupată de trădări, loialități reciclate și navete de la un partid la altul, de chivernisirea personală și de găsirea de susțineri externe. Estonia, Letonia şi Lituania, ţări germanice şi cu grupuri rusofone importante, s-au întors la legăturile tradiţionale cu Germania şi au menţinut o cooperare economică profitabilă cu Rusia și alți exsovietici.

Deşi a avut legături stabile cu America prin grupul etnic, mare, emigrat peste ocean – circa 15 milioane de americani de origine poloneză – Polonia catolică a întreţinut legături cu Vaticanul, cu Europa, Germania, Franţa, arealul baltic, dar şi schimburi economice cu Rusia, dincolo de disputele istorice. Cehii au fost "adoptaţi" imediat de către Germania și au continuat fostele afaceri profitabile cu rușii; slovacii, imuni istoricește la rusofobii, au mers cu Vestul, dar neabătut şi cu Moscova. Ungaria şi-a aşezat politica externă alături de Germania şi Austria, puțin mai târziu s-a întors, pragmatic și către spațiul eurasiatic. Germanii şi-au amintit că bulgarii sunt „prusacii Balcanilor” şi s-au ocupat de ei, bulgarii au fost cuminți și au ascultat de Deutsche Bank şi, de asemenea, au ținut minte că Nicolae I al Rusiei este „ţarul eliberator” şi că a înălţat în mijlocul Sofiei Catedrala Naţională „Aleksandr Nevski". Cu o populaţie neinformată, cu instituţii democratice firave, o guvernare şi un Parlament sub presiunea continuă a intereselor politice şi economice; cu lideri în căutare eternă de sponsori peste hotare şi, mai ales, fără parteneri europeni puternici, tradiţionali, preocupaţi de soarta ei, România a reprezentat "veriga slabă" a Estului.

A fost o  oportunitate excelentă, atunci când a început ofensiva globalistă, politică , ideologică și militară a SUA, de după dispariția Uniunii Sovietice. Și astfel a fost posibilă apariția lui Traian Băsescu, un lider-vasal necondiționat al hegemonului mondial. Calea sa către puterea de la București, pregătită cu întâlniri de taină încă de la sfârșitul  anilor  '90 și planificată simultan cu expansiunea administrației neoconservatoare Bush Jr. și a NATO către Est (anii 2003 și 2004), n-a făcut necesară  intervenția străzii, ca în Georgia sau Ucraina,  ambasadorul american  Jack Dyer Crouch II, expert în nucleara sovieto-americană și revoluții colorate a fost, totuși, prin preajmă, la drum de seară  contracandidatul Adrian Năstase a plecat acasă  cu coada între picioare. Iar la 13 decembrie 2004, la o zi după victorie, Băsescu a bătut în cuie politica externă a României: “Axa Washington – Londra – Bucureşti va fi o prioritate în politica externă în următorii 5 ani”.

Comentăm scurt:  prioritate nu pentru următorii 5 ani, ci pentru următorii 16, până  astăzi, la episodul cu rachetele Patriot americane aduse în Romania. Întorcându-ne și lăsând de o parte Londra, aliatul de serviciu al Americii din Europa, ce anume a fost acea axă? A fost o struțo-cămilă fantasmagorică, ca multe din isprăvile neoconservatorilor americani, o alianţă asimetrică, bizară, dintre prima superputere din lume și România, o ţară  îndepărtată, mică, lipsită de forţă politică şi militară şi cu interese strict regionale.       

Vasalitatea lui Băsescu față de administrația neoconservatoare Bush Jr. a fost nu numai necondiționată, dar și hiperactivă, din prima clipă. După ce a preluat de la fosta guvernare Năstase o înţelegere bilaterală cu partea americană privind extrădarea militarilor americani pasibili de inculpare pentru fapte penale în România, document juridic neacceptat de nici o altă ţară membră a Uniunii Europene, Băsescu a semnat în 2005 (primul șef de stat din tot Estul) un  acord pentru instalarea de  baze militare americane în România.

Apoi, când toţi est-europenii şi-au retras soldaţii din Irak, în 2005 -2007,  Băsescu a mărit numărul lor de la 287, la 950 de militari, aproape la fel cât ceilalți estici la un loc (1 028) şi a rămas singurul care nu a vorbit niciodată de aducerea lor acasă. Cu ieşiri intempestive, necontrolate, cu un sac fără fund de violenţă verbală, insulte, golănisme  şi înjurături marinăreşti, din primele clipe ale mandatului său și până la sfârșit Băsescu a deteriorat iremediabil relaţiile cu Rusia, retorica sa antirusă, patetică, a fost constant sancționată de Moscova oficială, media rusească l-a considerat pur și simplu  o ameninţare la adresa Europei postbelice, sub cele două mandate ale sale relațiile politice româno-ruse au "înghețat" complet. În schimb, în martie 2005, la Washington, asumându-și pur și simplu poziția de purtător de cuvânt al neoconservatorilor americani, troțkiști și de profesie adversari ai Rusiei oricare ar fi ea, sovietică sau postsovietică, a cerut la Washington o intervenție energică a Congresului SUA pentru așa-zisa "internaționalizare" a Mării Negre, adică deschiderea ei discreționară pentru flotele militare ale SUA și NATO.

Apoi, la summitul NATO de la 2-4 aprilie 2008, la București, toate planurile expansioniste ale președintelui american  la Marea Neagră, admiterea Ucrainei și a Georgiei în NATO etc. au fost date peste cap de veto-ul europenilor occidentali. Bucureștiul a fost Stalingradul lui Bush Jr. și a neoconservatorilor din administrația sa. Dar, dacă Bush Jr. și-a consumat ultimul an de mandat într-un anonimat desăvârșit, nu la fel s-a întâmplat cu Băsescu. A fost preluat de următoarea administrație, Obama și în 2011 a dat ultima sa lovitură, a semnat la Washington un acord pentru instalarea în România a unei baze de rachete americane, la Deveselu, unică și aceasta în toată Europa de Est.

L-a susținut în 2014 în România și la americani pe următorul președinte, Iohannis, i-a transferat starea de vasalitate oarbă față de Washingtonul suzeran, precum și întreaga sa "moștenire" de relații româno-americane, rezumată în trei cuvinte: militărie, militărie şi iarăşi militărie. Aceasta a fost calea către tranzacția cu rachete Patriot americane pentru România anunțată zilele trecute la Washington și București. O tranzacție a guvernului României fără negocieri și fără obiecțiuni ale părții române. O tranzacție a "guvernului său"  aplaudată de Iohannis, și el un președinte-vasal supus  necondiționat, la fel ca predecesorul lui, rigorilor megabeneficiarului extern.           

Și, unde a ajuns astăzi România lui Iohannis în raporturile cu SUA?A ajuns acolo, că nimeni și nicăieri, de la un prim-ministru amețit la propriu și figurat, și până la  media locală nu a discutat nimic despre o achiziție apreciabilă pentru orice buzunar din lume, de 3,5 miliarde dolari. Nu s-a spus nimic, deși în State Unite  și în alte părți politicieni, membri, comisii, comitete și subcomitete ale Congresului de pe Hill au dezbătut de ani de zile și au făcut publice opinii, multe controversate, despre  rachetele Patriot.

Deși numeroase documente militare provenite de la experți, inspectori, utilizatori etc. din țări care au folosit în războaie aceste rachete, au exprimat obiecții serioase în ce privește eficiența lor în condiții de luptă. Deși reputata publicație "Foreign Policy"  tipărită  acum 50 ani la Washington de către celebrul politolog Samuel Huntington (Ciocnirea civilizațiilor), pur și simplu își intitula în martie 2018 un comentariu acid:  "Rachetele Patriot sunt făcute în America și o dau în bară în lumea întreagă"; sau "New York Times"  în 1991: "După război: și-au făcut treaba rachetele Patriot? Nu prea bine, zic oamenii de știință" etc.

Deși undeva, în Orientul Mijlociu, au fost lansate rachete Patriot împotriva unei  drone și astfel o amărâtă de jucărie quadropteră de 200 dolari a consumat un "Patriot" de 3,4 milioane de dolari. Deși prețurile date publicității arată limpede, că România plătește 10 milioane de dolari pentru o rachetă (cifre oficiale românești: 450 rachete sol-aer, în valoare totală de 3,9 miliarde euro, 1 euro = 1,17 dolari, adică valoarea tranzacției în dolari egală cu 4,56 miliarde dolari, adică o rachetă costă în realitate 10,13 milioane dolari), de unde a scos PM Orban  8 milioane? Deși, în continuare se poate ridica întrebarea: cum a ajuns guvernarea Iohannis-Orban la prețul de 10 milioane pentru o rachetă Patriot, când Departamentul de Stat al SUA ne-a anunțat recent, că Emiratele Arabe Unite  au negociat și obținut de la Raytheon și Lockheed Martin  452  rachete Patriot, ca și cele pentru România, la prețul total de 2,7 miliarde dolari, adică  5,77 milioane  o rachetă, adică cu 41 %  mai ieftină decât cea negociată de guvernarea de la București (?! vezi Defense News, Washington, D.C., May 3, 2019) Deci, despre ce vorbim: patrioți, sau patrihoți?           

În sfârșit, un lucru bun s-a petrecut în România zilele trecute, cu ocazia sosirii aici a rachetelor Patriot americane. Și, pentru acest lucru bun, mulțumim pe această cale lui Raytheon, că le-a denumit, cum le-a denumit. De foarte mulți ani, peste 30, românii nu au mai văzut, auzit, rostit sau citit în această țară un cuvânt pe cale de dispariție din limba română: cuvântul Patriot.

Fii la curent cu toate știrile din Moldova și din lume! Abonează-te la canalul nostru din Telegram >>>
Privește Video și ascultă Radio Sputnik Moldova

56
Tagurile:
Rusia, SUA, romania, România, Patriot, Rachete


Загрузка...
Frontiera poloneză

UE și SUA: Polonia se descurce singură cu Belarusul

633
(reînnoit 22:36 25.09.2020)
Occidentul va avea în continuare o retorică dură în raport cu puterea de la Minsk, însă va evita orice confruntare reală, consideră editorialistul RIA Novosti Irina Alksnis.

Reacția Occidentului la inaugurarea președintelui belarus a fost una prognozabil de negativă.

Inițial, reprezentantul Departamentului de Stat a spus că SUA nu îl consideră pe Aleksandr Lukașenko un președinte legitim ales pentru că “rezultatele anunțate au fost fabricate și nu reflectă o legitimitate”.

Apoi a fost emisă o declarație specială a șefului diplomației UE, Josep Borrell, în care noul mandat al lui Aleksandr Lukașenko a fost calificat drept unul “lipsit de orice legitimitate democratică”. De asemenea, s-a menționat că inaugurarea (în document acest cuvânt este luat în ghilimele) “contravine voinței unei bune părți a populației” țării, fapt exprimat printr-o “multitudine de acțiuni de protest pașnice”.

Declarația lui Borrell prezintă, desigur, ample posibilități pentru malițiozitate. Spre exemplu, am putea prognoza din start că rezultatele alegerilor prezidențiale din SUA, indiferent de rezultate, vor contraveni voinței a aproximativ jumătate de americani, pentru că țara este divizată. În plus, acolo există suficiente acțiuni de protest. Astfel, documentul prezentat ar putea fi aplicat și asupra realităților de peste ocean.

La rândul ei, formularea “legitimitatea democratică” ar face aluzie că în opinia Bruxellesului, există și alte tipuri de legitimitate, iar conform lor – Aleksandr Lukașenko este pe deplin legitim.

Cea din urmă, apropo, explică șederea Occidentului pe două scaune, pentru că această retorică dură se îmbină în practică cu o poziție vădit slabă și de compromis în raport cu Minskul.

Niște sancțiuni cu adevărat dure împotriva Belarusului nu au fost aplicate. Mai rău: în jurul acestei probleme au apărut noi reglări de conturi în interiorul UE, pentru că Cipru cere totodată și impunerea unor măsuri restrictive împotriva Turciei, blocând sub acest pretext procesul.

Ambasadorii occidentali nu au fost rechemați. Nu doar nu au fost retrași: americanii continua să-și restabilească relațiile diplomatice cu țara după un ”îngheț” îndelungat. Acum câteva zile, Comisia pentru afacerile internaționale a Senatului SUA a aprobat candidatura noului ambasador. Timp de 12 ani, ambasadele ambelor state sunt conduse de reprezentanți provizorii, după o retragere reciprocă din cauza introducerii de către Washington a sancțiunilor împotriva companiilor belaruse, în anul 2008.

Pe acest fundal, chiar și cele mai dure mesaje reprezintă o manifestare a unei slăbiciuni și o incapacitate de a influența evenimentele, fapt care corespunde realității. În cazul dat, Occidentul merită apreciat pentru faptul că a început să conștientizeze și, cel mai important, să accepte limitele posibilităților sale.

Fără nicio îndoială, o astfel de reacție la alegerile din Belarus este un rezultat inclusiv al lecției foarte dureroase a Venezuelei.

A trecut mai bine de un an și jumătate de când peste 50 de state, preponderent occidentale, l-au recunoscut pe Juan Guaido în calitate de președinte legitim al Venezuelei. Însă această decizie nu a avut nicio influență asupra realității, în care conducătorul real până în prezent este Nicolas Maduro.

Și dacă Statele Unite și Europa își pot permite să ignore o țară mică din America Latină, lăsând impresia că nu s-ar fi întâmplat nimic ieșit din comun și că de loc nu s-au făcut de râs, atunci o astfel de stratagemă aplicată unui stat din centrul Europei ar fi mult mai dificilă. Mai ales că Belarusul este implicat în niște procese internaționale importante, precum reglementarea conflictului din Donbas, motiv pentru care este nevoie de niște acțiuni calculate, cu niște consecințe previzibile.

O altă circumstanță importantă, care influențează asupra diminuării entuziasmului Occidentului în raport cu posibilele acțiuni împotriva Minskului, este faptul că tot ce se întâmplă acolo este în mare parte un proiect polonez.

Anume Varșovia se află în spatele protestelor, ea asigură sprijin politic și mediatic liderilor opoziției belaruse. Ce-i drept, rezultatele impresionează în sens strict negativ: fenomenul “Președintele Sveta” (anume așa se numește profilul de Instagram al Svetlanei Tihanovskaia) poate servi drept model pentru o proastă strategie din punct de vedere al tehnologiilor politice.

Polonia s-a avântat în bătălie, însă nu are suficiente forțe pentru a-și impune scenariul. În plus, Minskul a început să răspundă: presa anunță despre problema exportului de mărfuri poloneze în Belarus. Cu alte cuvinte, polonezii au călcat, ca de obicei, pe greblă.

Aleksandr Lukașenko în timpul protestelor din Belarus
© AP Photo / State TV and Radio Company of Belarus
Nu e deloc surprinzător faptul că acum polonezii vor să fie ca musca la arat: ca Europa de Vest și SUA să-și mobilizeze artileria grea, obținând răsturnarea lui Aleksandr Lukașenko, pentru ca apoi Varșovia să devină cel mai mare beneficiar al acestor procese.

Doar că Berlinul, Parisul, Bruxellesul și Washingtonul nu au astfel de dorințe și e puțin probabil ca în aceste capitale să existe un entuziasm privind realizarea viselor poloneze.

Prin urmare, Occidentul va continua direcția unui discurs dur la adresa Minskului, evitând o confruntare reală, pentru că nu are nicio dorință de a se implica într-un nou joc geopolitic condamnat la eșec. În ultimii ani au avut suficient de multe eșecuri.

Fii la curent cu toate știrile din Moldova și din lume! Abonează-te la canalul nostru din Telegram >>>
Privește Video și ascultă Radio Sputnik Moldova

633
Tagurile:
Belarus, Polonia, SUA, UE
Tematic
Video – Șocant: Cum se vede Moldova din Belarusul protestatar
Video: Lukașenko, învestit în funcția de președinte - detalii


Загрузка...
Urna de votare

Alegeri prezidențiale în Moldova: Secții de votare în Transnistria - câte vor fi

0
(reînnoit 09:39 27.09.2020)
Comisia Electorală Centrală a decis numărul secțiilor de votare pentru cetățenii cu drept de vot din stânga Nistrului.

CHIȘINĂU, 27 sept – Sputnik. Pentru cetățenii cu drept de vot din localitățile din stânga Nistrului, municipiul Bender și unele localități ale raionului Căușeni, Comisia Electorală Centrală a constituit 42 secții de votare. Potrivit deciziei CEC, pentru menținearea ordinii publice în aceste localități va fi implicat Ministerul Afacerilor Interne, în baza atribuțiilor ce îi revin conform prevederilor Codului Electoral.

Totodată, Comisia face apel către observatorii naționali, internaționali şi Comisia Unificată de Control în vederea monitorizării desfășurării pașnice a procesului electoral în cadrul secțiilor de votare menționate.

Amintim, Comisia Electorală Centrală a decis și deschiderea a 139 de secții de votare în străinătate, din 202 câte a propus anterior, pentru alegerile Președintelui Republicii Moldova din 1 noiembrie 2020. Cele mai multe secții, 30 la număr, vor fi deschise în Italia.

Secțiile de votare vor fi constituite pe lângă misiunile diplomatice și oficiile consulare ale Republicii Moldova, dar și în alte localități, în baza numărului de alegători care au participat la scrutinul precedent, organizat în circumscripția națională, a datelor de pe urma înregistrării prealabile, precum și pe baza informațiilor obținute de către Ministerul Afacerilor Externe și Integrării Europene de la autoritățile competente ale țărilor de reședință a cetățenilor Republicii Moldova privind numărul acestora și locul aflării acestora.

Fii la curent cu toate știrile din Moldova și din lume! Abonează-te la canalul nostru din Telegram >>>
Privește Video și ascultă Radio Sputnik Moldova

0
Tagurile:
secții de votare în RM, votare online, Votare directă, Secție de votare


Загрузка...